Cum este oare, să zâmbeşti nezâmbind?
Un om intră în cabinetul unui medic psihiatru şi îi spune:
- Doctore, sunt foarte supărat în ultimul timp, mă simt trist, deprimat, lipsit de energie şi total apatic. Nu mai ştiu ce să fac. Mă poţi ajuta ?
Medicul îl priveşte atent şi îi spune:
-Nu îţi mai face probleme. Am un tratament garantat. Vino cu mine la fereastră.
Omul îl urmează, iar medicul îi spune:
-Vezi cortul acela de acolo ? Ei, acela este cortul unui circ vestit care tocmai a ajuns la noi în oraş.
Au multe numere foarte interesante, în special cele ale unui clovn. Am auzit că acest clovn este foarte amuzant şi îi face pe toţi să radă mult. Sunt sigur că acest clovn, prin glumele şi giumbuşlucurile lui îţi va reda optimismul, îţi va produce o bucurie nespusă îţi va reda energia să vezi viaţa aşa frumoasă cum e ea.
Îţi recomand să te duci să-l vezi. Te va vindeca sigur!
Te vei simţi bine şi astfel o să uiţi de depresia ta.
Omul îl priveşte pe medic şi îi spune:
-Doctore, eu sunt acel clovn!
“O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist. ”
“Actorul” de Adrian Păunescu
Am scris o mica well, cugetare pe tema asta, chiar azi, cu cateva minute inainte de a citi postul tau. Ciudat. Sunt convins ca face parte din cugetarile mele anti-om, dar nu conteaza.
I-am dat titlu “Autocanibalism”. Si suna cam asa:
“Cred ca oamenii au boala sa se consume ei pe ei, si cand nu reusesc sa o faca intr-un ritm multumitor de rapace si de alert, atunci apeleaza la gurile, ochii si mintile celor din jur. Pentru ca mai apoi, macinati si dezmembrati in proprii lor ochi, dar si ai celor din jur, sa se sperie si sa blesteme pe cei care i-au ajutat, creatorul, pe ei insisi si tot ce mai exista in jur, dar tot timpul punandu-si sperante in viitor, in ideea ultimativa ca urmasii nu vor face niciodata ca ei, desi le vor semana intru totul (ceea ca va fi, cu siguranta, fals).”
In sperantele de viitor, pana la urmasi, mai sunt multe alte forme de manifestare, cel mai des fiind vorba de prieteni noi, pe care uneori au tendinta chiar sa ii “protejeze” de cei vechi, crezand cu naivitate ca prietenii noi sunt insule pe care adie un vanticel caldut si primitor si astia din urma sunt distrugatorii lumii din jurul lor, si nu ei. Instinctul de conservare ii invata ca de data asta, fata de noii prieteni sa fie mai retinuti, si sa se retraga pana nu ii apuca foamea de a rupe din altii, dar cauzele in mod constient raman de cele mai multe ori ingropate in conceptii, ca si pana acum, gresite.
Asadar degeaba leaga omul supararile si bucuriile si iubirile de alti oameni si evenimente, pentru ca totul de fapt se petrece doar in el, de cele mai multe ori intr-un continuu proces de degradare -tot consuma, pana nu mai ramane nimic. Iar atunci cand stau impreuna, cei din jur devin partasi la ce se petrece, de aici si ferocitatea dusmaniilor in dragoste, casnicii, etc. Ca rechinii cand sfarteca prada. Iar aia cu instinct mai tare de supravietuire, musca bucati mai mari si mai des din altii decat din ei. Nu trebuie ca gesturile sa fie insa mecanice si vizibil agresive. Pana si dorinta de a fi imbracat mai interesant ca restul, e o metoda prin care supravietuitorul doreste sa striveasca pe cei din jur, mentinandu-si insa in acelasi timp, pe cat posibil, integritatea in fata celorlalti, prin masuri defensive. Ca si cum ar musca dintr-un mar, pe ascuns, cand cei din jur nu ar fi pe faza: hars! si pe cand aia se intorc sa vada, deja asta se uita in sus si nu mai mesteca, si nimeni nu o realizat ce s-o petrecut. In fond, o zgarietura mica se vindeca mai usor. Poate asta face diferenta dintre dragoste si ura, adancimea ranilor.
Na ca am ajuns si la marul din gradina raiului.
fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai putini, clovnul din povestirea ta…
Cristal, mă gândesc că Bufonu’ era orb şi surd. Altfel, motive de râs (chiar strâmb!) găsim la orice pas… Ori îi bun samaritean şi s-o gândit să-i dea de lucru psihiatrului, că-i an de criză… ?
@Eugen Bărbosu, te-ai oprit fix când să ne spui unde-i şarpele, păi?!
Azi m-am uitat la peisajele tale minunate.Ce mai faci ,Cristal draga?
Amintiri minunate despre vremuri prea lente pentru timpurile noastre, vremuri cand oamenii aveau alte prioritati pe care au uitat sa si le mai imagineze….
O seara minunata iti doresc
Bine că te-am regăsit.
Mi-era dor de sclipirile de cristal, molcome, ale blogului tău atât de delicat şi atât de stăruitor, totuşi.
Eugen
“rolul nimicurilor se ridica la rang de arta, doar pentru a anula in ochii orbilor …” o imagine de neuitat?
Diferenta dintre dragoste si ura?! Eu as spune in loc de “adancimea ranilor”, “*inaltimea* pansamentului infasurat pe rana”.
Cate mere nemuscate au ramas in serele iadului ?
Manole
As vrea sa cred ca fiecare clovn gaseste cui sa-i spuna: “eu sunt”
SuKaRiT
As gasi destule motive in jurul meu ca sa rad.
Mai trist este ca, intalnesc din ce in ce mai multi clovni cu zambet fals.
O fi lovit criza si “naturalul” ?
Elisa
Asa, draga mea Elisa plimba-te si tu printre peisajele mele.
Numai eu sa ma ametesc prin gradina ta ?
James
Incerc sa ma joc cu cuvintele “amintirile, vremurile, timpurile” si incerc sa le incrucisez cu “minunate, lente, noastre”, ca sa vad cum mi se potrivesc mai bine
Gabriela
Ma bucur de regasire!
Stii ca mi te pot inchipui acolo …” în cămăruţa mea mirosind a var proaspăt, a cafea şi vag a tutun, am petrecut cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai plină, cea mai inspirată şi mai efervescentă perioadă din viaţa mea.” ?
Retraiesc, simt si eu asemenea vremuri.
Ce chestie! Zilele astea sotul meu mi-a redat exact acest dialog pe care il vazuse intr-un film. Singura diferenta e ca clovnul avea nume
Laura
Mi-ar fi placut sa vad si eu acel film, ca sa aflu cum s-a vindecat clovnul si cine sau ce a reusit sa-l faca sa zambeasca din nou.
Totdeauna mi s-a parut f trist un clovn; in spatele straturilor groase de farduri citeam o oarecare tristete; povestioara ta m-a intristat si m-am regasit intr-o oarecare masura…